Etimologie și mitologie Júpiter este forma spaniolă și portugheză a numelui Jupiter, zeul suprem din mitologia romană. Rădăcina latină 'Iuppiter' derivă din vocativul proto-indo-european *Dyēws-pətēr, combinând *Dyēws (zeul cerului, regăsit și în Zeus) cu *pətēr 'tată', având astfel sensul de 'tată-cer'. Această etimologie leagă Jupiterul de panteonul indo-european mai larg, în special de grecescul Zeus și de vedicul Dyaus Pita. În religia romană, Jupiter era regele zeilor, controlând fulgerul, vremea și legea și fiind strâns legat de stat, adesea invocat în jurăminte și tratate. Era fiul lui Saturn și soțul Junonei, iar echivalenții săi în alte culturi includ pe Tinia (etrusc) și posibil pe Odin (nordic) în ceea ce privește rolul. Purtători notabili și numele planetei Ca nume propriu, Júpiter este rar în țările de limbă spaniolă și portugheză, dar apare în rândul părinților care caută un nume puternic, cu rădăcini mitologice. Numele desemnează de asemenea a cincea planetă a sistemului solar, care a fost numită după divinitatea romană. Scriitorii de astronomie din Evul Mediu încoace au folosit în texte latinescul 'Jupiter', iar formele sale vernaculare Júpiter (în spaniolă, portugheză, catalană și galiciană) au devenit standard în aceste limbi atât pentru zeu, cât și pentru planetă. În mod notabil, reformele ortografice portugheze au simplificat numele față de forma pre-standard 'Jupiter', dar pronunția rămâne cu accent pe prima silabă. Înțeles: Derivat din latinescul Iuppiter, însemnând 'tată-cer' Origine: Mitologia romană, prin adoptare spaniolă/portugheză Tip: Nume propriu din context mitologic și astronomic Regiuni de utilizare: țările de limbă spaniolă și portugheză, de asemenea catalană și galiciană