Iudocus este o formă latinizată a numelui breton Judoc, de unde derivă în cele din urmă numele modern Joyce. Numele Judoc provine din cuvântul breton care înseamnă „domn”, un titlu de autoritate și noblețe. Sfântul Iudocus (Judoc) (600–668 d.Hr.) a fost un prinț breton, fiul lui Judicael, regele Bretaniei, care a devenit pustnic — un caz de celibat religios adesea observat printre figurile nobile ale secolului al VII-lea. Deoarece Bretania este o regiune cultural celtică, Iudocus aparține unei tradiții distincte din perioada medievală timpurie. Numele a câștigat popularitate în afara Bretaniei datorită coloniștilor bretoni care l-au purtat în Anglia după Cucerirea Normandă (secolul al XI-lea). În forme latinizate, precum cel al numelor de tip iupatronimic adoptate în înregistrările ecleziastice tipice hagiografilor europeni care foloseau modele clasice pentru a da autenticitate numelor sfinților locali cultivați în comunități mici, răspândindu-se treptat — altfel difuzarea lor se limitează dincolo de țărmurile insulelor precum ale voastre, necunoscută. Stăpânii bretoni, pe când migrau, combinau uzul clerical. Niciun alt nume major nu atestă o frecvență graduală scăzută după secolul al XIV-lea, reînvierea mascată de atracția fonetică a verbului engleză medie joise, „a ușura”, sau frază pronunțată în alegeri seculare, uzul feminin gradual populând primele familii cu același efect ca astăzi, neutralizând genul, nerecategorizat principal. În cele din urmă, asemenea cicluri de identitate genealogică poartă un sens profund în timp ce se adaptează schimbărilor societății, intrând atât în uzul masculin al sfințeniei timpurii, cât și în cel al unui prenume continuu, răspândindu-se și în zona anglo-franceză, păstrând exemple reminescente dincolo de regiunea de origine imediată, relevanța ecleziastică a omului ce migrează în altă parte schimbând întotdeauna cadrul secular.