Chlodomer este un nume franc derivat din elementele germanice hlut care înseamnă „faimos, răsunător” și mari care înseamnă „faimos”. Astfel, numele transmite esențial o dublă accentuare a faimei. Acest nume este o variantă în tradiția de denominație germanică care combina adesea astfel de elemente pentru a exprima calități nobile esențiale pentru un rege războinic. Etimologie Numele Chlodomer este înrudit lingvistic cu cel mai cunoscut Clovis, care este forma latinizată a numelui Hludwig (cf. Ludwig). În timp ce Clovis a căpătat faimă ca fondator din secolul al V-lea al francilor uniți, Chlodomer folosește al doilea element alternativ mari („faimos”) în loc de wig („război”), prezent în Hludwig. Deci Chlodomer poate fi parafrazat ca „răsunătoare/faimoasă faimă”. Semnificație istorică Cel mai notabil purtător a fost Chlodomer (c. 495–524), un rege franc al dinastiei merovingiene. După moartea tatălui său Clovis în 511, regatul franc a fost împărțit între Chlodomer și cei trei frați ai săi: Theuderic I, Childebert I și Chlothar I. Astfel, Chlodomer a primit ca capitală Orléans, inițiind o perioadă în care patru regi franci coexistau și supravegheau pământul. Mai mult, Chlodomer a preluat titlul de Rege al francilor, cu jurisdicție care se întindea până la Tours, Poitiers și Orléans. A participat alături de frații săi la un război în Burgundia (523–524), provocând o nouă ruptură prin asasinarea lui Sigismund de Burgundia. Conform relatărilor lui Grigore de Tours, a cucerit apoi Burgundia, dar a fost ucis la Bătălia de la Vézeronce în 524 în timpul unui nou conflict. Odată cu moartea sa, regatul a fost din nou împărțit între frații rămași. Unul dintre cei trei fii ai săi cu Guntheuc (Theodebald, Gunthar, Clodoald) au păstrat ulterior orice proprietate luată de tatăl lor. Clodoald s-a retras în cele din urmă la o mănăstire și a fost ulterior recunoscut drept Sfântul Cloud, intrând astfel atât în istorie, cât și în venerație. În America Latină de limbă spaniolă, varianta Chlodomiro (comparați și Clodomiro) supraviețuiește ca prenume. Sens: „faimos, răsunător” + „faimos” Origine: germanică (francă) Tip: prenume, întâlnit mai ales în registrele familiei merovingiene, obscur dar folosit și astăzi prin omonime spaniole/catolice Regiuni de utilizare: Europa medievală germanică, uz limitat continuat în țări de limbă spaniolă