Aulus (abreviat A.) este un praenomen latin, sau nume personal, folosit în Roma antică. Etimologia sa exactă este incertă. O teorie populară îl leagă de latinescul avulus, însemnând „bunicuț”, dar aceasta poate fi etimologie populară. O origine mai plauzibilă este din numele etrusc Aule sau Avile, care probabil derivă din avils, însemnând „ani” sau „viață”. Etimologia tradițională romană îl lega de aula („palat”), deși acum aceasta este considerată incorectă. Etimologie Specialiștii acceptă în general că Aulus derivă din etruscă, unde rădăcina av transmite conceptul de vârstă sau durată de viață. Aceasta se aliniază practicilor etrusce de denumire care includeau adesea referiri la timp sau viață. Posibila legătură cu latinescul avulus („bunicuț”) poate să fi apărut prin reinterpretare populară odată ce numele a fost adoptat în latină. Utilizare istorică Aulus a fost unul dintre aproximativ douăzeci de praenomina comune printre nobilimea romană. Apare frecvent în Republica Romană și Imperiul Timpuriu. Purtători notabili includ pe Aulus Cornelius Celsus, un enciclopedist cunoscut pentru scrierile sale medicale; Aulus Gellius, un gramatician și autor al Nopților attice; și Aulus Hirtius, un consul și confident al lui Iulius Cezar. Numele a fost purtat și de diverși guvernatori, comandanți militari și senatori. Purtători notabili Mai multe figuri se remarcă în istoria romană cu acest nume: Aulus Licinius Archias, poetul apărat de Cicero în discursul său Pro Archia; Aulus Caecina Alienus, un general implicat în Anul celor Patru Împărați; și Aulus Gabinius, un politician și general care a promovat lex Gabinia. În plus, o statuie de bronz din secolul I î.Hr., cunoscută sub numele de Aulus Metellus (sau Arringatore), înfățișează un nobil roman în postură de elocință, purtând o inscripție etruscă ce ilustrează utilizarea interculturală a numelui. Semnificație culturală Ca praenomen, Aulus demonstrează influența culturii etrusce asupra Romei timpurii, atât lingvistic, cât și social. Sensul diminutiv sau afectuos implicat de etimologia „bunicuț” reflectă, de asemenea, valorile romane, potrivit cărora copiii puteau fi numiți după strămoși respectați. Numele a căzut din uz comun după perioada clasică, păstrându-se în mare parte în contexte istorice. Înțeles: probabil derivat din etruscă pentru „ani” sau „viață”; posibil latin „bunicuț” Origine: etruscă prin latină Tip: praenomen roman (nume personal) Regiuni de utilizare: Roma Antică și Etruria