Zeus este principala divinitate a panteonului grec în religia și mitologia antică, venerat ca zeu al cerului și al tunetului care domnea de pe Muntele Olimp. Numele provine din rădăcina proto-indo-europeană *dyew-, însemnând „cer” sau „strălucire”, legându-l de tatăl cerului reconstruit *Dyēws. Această rădăcină a dat naștere și unor cognate în alte limbi indo-europene, precum latinul Jupiter, sanscritul Dyaus și nordicul vechi Tyr. Etimologie și origini Numele Zeus (Ζεύς în greaca veche) apare în tăblițele Linear B ca 𐀇𐀸 (di-we) și este reflectat ulterior în poezia greacă timpurie. Originea sa proto-indo-europeană urmărește un concept central de luminozitate și ceruri, fiind unul dintre cele mai vechi teonime atestate în mitologia indo-europeană. În cultura greacă, Zeus deținea poziția supremă de rege al zeilor, după ce el și frații săi i-au dominat pe Titani de pe Muntele Olimp. Mitologie și rol Conform surselor clasice precum Teogonia lui Hesiod și Iliada lui Homer, Zeus era fiul afabililor Titani Cronos și Rheea. S-a căsătorit cu Hera, deși miturile relatează numeroase uniuni care au produs mulți copii divini și eroici: din Metis s-a născut Atena; din Leto, Apollo și Artemis; iar din femei muritoare, eroi precum Heracle și Perseu. Arma sa era trăsnetul, controlul asupra vremii și judecata atribuia roluri tuturor zeilor. Sanctuare importante includeau Olympia, unde Jocurile îl celebrau, și Dodona cu stejarii săi oraculari. Semnificație culturală Zeus întruchipa tatăl zeilor și al oamenilor și a fost receptat prin sincretism cu zeități supreme corespunzătoare în religia elenistică—mai târziu, comparațiile au tras paralele cu Jupiterul roman. Zeus apare pe scară largă în artă, literatură și mass-media modernă ca simbol al mitologiei. Înțeles: cer, strălucire Origine: indo-europeană  Tip: Zeu Regiune de utilizare: Grecia antică+++ etc