Dido (pronunțat DY-doh; latină: [ˈdiːdoː]; greacă: Διδώ [diːdɔ̌ː]), cunoscută și sub numele de Elissa, este legendara fondatoare și prima regină a Cartaginei în mitologia greacă și romană. Numele ei are o semnificație incertă, dar probabil de origine feniciană. Etimologie Se crede că numele Dido este de origine feniciană, deși sensul exact este necunoscut. Ar putea fi legat de cuvântul fenician dido, care înseamnă „rătăcitoare”, sau deriva dintr-o rădăcină semitică ce înseamnă „iubită”. În Eneida lui Vergiliu, ea primește epitetul Dido, în timp ce numele ei fenician este Elissa (greacă: Ἔλισσα). Relatare mitologică Conform izvoarelor antice, Dido a fost inițial o prințesă a Tirului (în actualul Liban). A fugit de fratele ei tiranic Pigmalion și a navigat cu adepții spre Africa de Nord, unde a fondat Cartagina (în actuala Tunisie). Orașul a prosperat sub conducerea ei. Eneida lui Vergiliu, scrisă în jurul anului 19 î.Hr., povestește despre eroul troian Enea care, după căderea Troiei, ajunge la Cartagina și se îndrăgostește de Dido. Când Enea pleacă pentru a-și împlini destinul în Italia, Dido, devastată, construiește un rug funerar și se înjunghie. Acest episod este considerat originea dușmăniei dintre Roma și Cartagina. Izvoare grecești și romane mai timpurii, însă, o prezintă pe Dido ca pe o conducătoare înțeleaptă și hotărâtă care a fondat Cartagina și a murit ulterior din cauza unei iubiri neîmpărtășite sau prin sinucidere. Istoricitatea lui Dido este incertă, deoarece toate relatările au fost scrise la mult timp după fondarea Cartaginei. Semnificație culturală Dido apare în multe lucrări ulterioare de artă, literatură și muzică, în special în opera lui Purcell Dido și Enea (c. 1688) și în Les Troyens de Berlioz (1856–1858). Ea este adesea simbolizată ca o figură tragică sfâșiată între iubire și datorie. Semnificație: Necunoscută, probabil feniciană Origine: Feniciană Tip: Regină mitologică și fondatoare de oraș Regiuni de folosire: Mitologia greacă și romană; global prin arte